Am citit azi pe internet biografia şi câteva din poeziile Veronicăi Micle şi m-a impresionat povestea ei. Pe lângă faptul că era o femeie frumoasă şi plină de graţie era şi o femeie inteligenta, vorbea franceza şi germana, iar cunoştiintele ei depăşau cu mult nivelul doamnelor de salon. O femeie tânăra, blonda,cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal din care scăpau două şuviţe. Din păcate Veronica s-a sinucis bând arsenic în 4 august 1889, în acelaşi an în care a murit şi Eminescu. Pentru mai multe informaţii da-ţi click aici
Pentru final voi posta o poezie pe care Veronica a scris-o în 20 de minute înainte de a afla de moartea iubitului ei. Poate a fost o coincidenţă...sau poate nu.
Raze de lună
“Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un rasarit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, - privind cerul împreună -
Noi visăm eternitate în durata unei clipe.
“Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu caldură se răsfrânge!
Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestramutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! Şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa liniste eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare. (16 iunie 1889)
